Evoluția Poliției în Țara Românească și Moldova până în anul 1918
Regulamentele Organice puse în aplicare de la 1 iulie 1831 în Țara Românească și din 1 ianuarie 1832 în Moldova, au adus modificări, astfel că pentru paza ordinei publice se va organiza poliția.
Ministerul Treburilor din Lăuntru este însărcinat cu conducerea treburilor interne ale Principatului. Printre cele mai importante însărcinări este aceea de a conduce toate polițiile din lăuntru.
În București, aga a fost șeful poliției, ajutat de un cinovnic. Activitatea se desfășura în Cancelaria agiei (Canțelaria aghii), condusă de o căpetenie, sprijinit de un registrator, trei scriitori și un însărcinat cu îngrijirea odăilor și cu cheltuiala cancelariei.
Orașul era organizat în 5 despărțiri sau culori, iar fiecare avea un comisar de poliții, ajutat de un scriitor, și trei subcomisari ai poliții.
În subordinea Poliției orașului București au fost și pompierii, conduși de un mai mare peste tulumbe, ce avea în subordine 43 tulumbagii, 14 sacagii, 70 toporași și cangii repartizați la șapte tulumbe, două la agie și câte una la fiecare despărțire a orașului.
În Moldova, în Regulament, la Secția VIII este prezentat modul de organizare și atribuțiile poliției orășenești. Era stabilit chiar și locul unde trebuia să fie plasată agia: se va așeza în mijlocul orașului, spre a urma o lucrătoare privighiere. Iașul era împărțit în 4 cvartale, însemnate cu culori: roșu, albastru, galben și verde. Fiecare cvartal cuprindea 3 despărțiri. Cvartalul era condus de un comisar, care avea în subordine un epistat pentru fiecare despărțire. Prin intermediul comisarilor, agia îndeplinea măsurile de poliție și supraveghea orașul.
Paza străzilor urma să fie asigurată de un corp de gardieni publici, în număr de 48, numiți semeni (săimeni), conduși de un căpitan, care vor fi în uniformă și înarmați cu săbii și carabine de care se vor sluji numai noaptea.
Agia avea obligația de a supraveghea activitatea breslei tulumbagiilor, compusă din 24 de oameni, condusă de un căpitan.
Ca atribuții, aga, comisarii și epistații, aveau ținerea curățeniei pe uliță și piață; pentru a supraveghea respectarea măsurilor sanitare, ca și pe cele impuse de municipalitate; verificarea cântăririi și a măsurilor; să ajute în caz de incendiu; să supravegheze ca trăsurile, caii și hamurile droșcarilor să fie în bună stare, dar și a modului în care acestea circulă (în așteptare: vor fi înșirați în rând, fără a închide ulițele, iar în mers: se vor ține tot pe deadreapta uliței și nimănui nu va fi ertat a trece ulițele în fuga mare).
Totodată, raporta ministrului din Lăuntru despre cei sosiți în oraș și despre cei fără ocupație.
Pentru paza granițelor și a bunei orândueli și a obșteștei liniști, în Valahia, a fost înființată „miliția”, compusă din pedestrime și cavalerie.
În anul 1848, funcția de vel aga se transformă în şeful Poliţiei Capitalei, sub domnia lui Gheorghe Bibescu, care a reorganizat poliția unor orașe.
Pe 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Alexandru Ghica va emite “Cronica polițienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliții” și „obișnuitei poliții”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuții în organizarea și coordonarea activităților polițienești. Îndatoririle poliţiei în această perioadă erau: să vegheze pentru liniştea cea dinăuntru a oraşului sau târgului; pentru dezrădăcinarea răului, cum sunt: tâlhării, pungăşii etc.; pentru buna stare a sănătăţii locuitorilor din oraşe; pentru ca zidirea caselor şi prăvăliilor să fie făcută în siguranţă.
La 4 noiembrie 1860, domnul Alexandru Ioan Cuza a aprobat „Legea pentru organizarea poliţiei”. Se vor organiza serviciile de siguranță și de circulație.
Prin „Legea comunală” din anul 1864 s-a creat Poliţia comunală de pe lângă primării, care urma să fie condusă de primar, iar în oraşele cu peste 3.000 locuitori conducerea putea fi încredinţată unui funcţionar numit Prefect de poliţie.
În anul 1868, Adunarea Deputaţilor a adoptat „Legea privind poliţa rurală”.
În anul 1876 s-a înfiintat „pentru prima dată un serviciu fotografic pentru identificarea delicvenţilor” și s-a elaborat „Legea pentru instituirea Poliţiei Judiciare în Bucureşti”.
Funcţia de Inspector de Poliţie s-a creat în anul 1879
În anul 1887, în Legea comunală s-a prevăzut că poliţia administrativă poate exercita măsuri de poliţie comunală la cererea primarilor şi ajutoarelor lor.
În Legea pentru organizarea Poliției Generale a Statului lui Vasile Lascăr, din 1 aprilie 1903, competențele poliției sunt extinse și relațiile cu celelalte structuri ale statului sunt mult mai bine reglementate. Poliţia generală a statului era pusă sub autoritatea directă a Ministerului de Interne, iar execuţia ei în sarcina ofiţerilor şi agenţilor poliţieneşti, sub conducerea în capitală a prefectului de poliţie, iar în celelalte oraşe şi judeţe a prefecţilor de judeţ; în plăşi, sub aceea a subprefectului şi revizorului comunal, iar în comunele rurale sub conducerea primarului.
Prin legea lui Grigore Cantacuzino din 17 iunie 1905 s-au modificat principiile selecţionării personalului şi stabilităţii. Prin noua lege se permite reintrarea în poliţie a vechilor poliţişti „experimentaţi şi merituoşi”.
Astfel scad exigenţele privind condiţiile de studii prevăzute la încadrare, vechii poliţişti putând reintra în poliţie, deşi nu îndeplineau condiţiile de admisibilitate ale legii, cu condiţia să treacă un examen de capacitate şi să fi servit cel puţin un an în poliţie. Nu mai era obligatoriu să aibă studii juridice considerându-se a fi suficiente alte titluri universitare sau numai Şcoala de Ştiinţe de Stat, care era şcoală particulară. Astfel militarii în rezervă începând de la gradul de locotenent puteau accede la funcţiile superioare din poliţie.
La 15 martie 1907, noua lege a lui Ion I.C. Brătianu, ministru de interne, este desfiinţat examenul de capacitate şi aptitudine la trecerea în poliţie. Se suspendă stabilitatea funcţionarilor poliţieneşti şi administrativi şi se prevedea ca numirea şi înlocuirea din funcţie să se facă prin formalitatea decretului regal. Această lege va fi abrogată de cea din 28 martie 1908, care prevedea că în atribuţia Consiliului Administrativ Superior intra dreptul de a examina ofiţerii de poliţie şi a-i judeca pentru abaterile disciplinare.
Prin legea Ion I. C. Brătianu din 25 martie 1908 s-a trecut Siguranţa Generală a Statului în sarcina Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale, iar personalul special de siguranţă de pe lângă poliţiile din ţară a trecut în cadrul Direcţiei. S-a creat un Inspectorat General de Poliţie, care a fost pus sub conducerea Ministerului de Interne; s-au creat poliţiile de frontieră şi porturi.
În „Legea pentru organizarea serviciilor administrației centrale ale Ministerului de interne” din 20 iunie 1913, în compunerea căruia intrau Direcția generală a serviciului sanitar; Direcția generală a telegrafelor poștelor și telefoanelor, Direcțiunea generală a închisorilor, Direcțiunea generală a Monitorului Oficial și Imprimeriei Statului; Consiliul Administrativ permanent.
Serviciile centrale sunt: Direcțiunea administrației generale, personalului, statisticei; Direcțiunea poliției și siguranței generale; Direcțiunea administrației județene și comunale; Direcțiunea contabilității; Direcțiunea izlazurilor comunale, învoielilor agricole și contenciosului; Administrația Caselor speciale; Cabinetul Ministrului; Serviciul arhitecturii; Registratura Generală și Intendența.
Direcțiunea poliției și siguranței generale, având ca atribuțiuni poliția și siguranța generală a statului, recrutarea, supravegherea și controlul personalului direcțiunii, al polițiilor de țară și al siguranței generale, se conduce de un director ajutat de doi subdirectori, având următoarele birouri:
- Biroul personalului
- Biroul Poliției generale și de fruntarie
- Biroul controlului și inspecțiilor
- Biroul siguranței generale
- Biroul secretariatului
- Biroul presei și interpreților
- Biroul de fotografie și identificare
- Registratura
- Arhiva
Pe lângă Direcțiune funcționează și un Inspector-general de poliție și doi subinspectori.
Ofițerii și agenții speciali de siguranță care funcționează pe lângă această direcțiune, formând brigăzile centrale și exterioare de siguranță rămân sub prevederile Decretului regal nr. 818 din 24 martie 1908.
În funcțiunea de subdirector și subinspector de poliție pot fi numiți numai cei de posedă diplomă de licențiat sau doctor în drept sau în științe de Stat, din țară sau străinătate.
Biroul poliției generale și de frontieră avea în atribuții: lucrări privitoare la poliția administrativă în general, poliția rurală, poliția vânatului, poliția pescuitului, legea și regulamentul servitorilor, legea și regulamentul asupra loteriilor și jocurilor de noroc, circulațiunea publică, poliția teatrelor și spectacolelor de orice fel, poliția comunală, aplicarea legii pașapoartelor și regulamentului relativ, supravegherea vagabonzilor. Trimiterea indivizilor la urma lor, emigrări, imigrări, extrădări, lucrări relative la obținerea și distribuirea permiselor de circulație pe CFR a personalului polițienesc și jandarmeriei rurale, poliția de frontieră, liberarea biletelor de 5 zile, liberări de pașapoarte. Aprobarea regulamentelor și ordonanțelor de poliție.
Inspectorul general de poliție și subinspectorii generali de poliție atașați pe lângă Direcția poliției și siguranței generale aveau îndatorirea de a inspecta diferite poliții din țară, raportând constatările. Fiecare poliție de oraș, gară, porturi și frontieră trebuia să fie inspectată cel puțin o dată pe an. Era prevăzută o mai bună stabilitate, nefiind permisă revocarea şi punerea în disponibilitate fără prealabila hotărâre a autorităţii disciplinare.
Prin legea excepţională din 1916, s-a creat posibilitatea pătrunderii în cadrul poliţiei a sergenţilor - majori, a sergenţilor instructori şi a altor elemente fără pregătire profesională adecvată atribuţiilor pe linie de poliţie.
Evoluția Poliției în Transilvania până în anul 1918
În Transilvania, care a avut o istorie distinctă faţă de restul teritoriului românesc, până la mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a legiferat înfiinţarea primei instituţii destinate apărării ordinii şi siguranţei publice, au funcţionat organe care aveau şi atribuţii poliţieneşti, în interiorul cetăţilor şi la nivelul administraţiilor locale, comitate şi oraşe.
Necesitatea organizării unei instituții cu rolul de supraveghere a ordinii și liniștii publice a apărut după Revoluția din 1848. Așadar, Guvernul civil și militar al Transilvaniei, von Wohlgemuth, la 15 noiembrie 1849, a decis înființarea unor instituții speciale, ce vor purta numele de Căpitănia cezaro-crăiască orășenească, ca instituție de sine stătătoare, care urmau de la 1 decembrie 1949 cu competențe locale în probleme polițienești, pentru orașele Sibiu, Brașov, Cluj, Târgu Mureș. Erau conduse de căpitanul cezaro-crăiesc al orașului, ajutat de adjuncți, cancelariști, cu atribuții diverse, legate de menținerea ordinii publice, a păcii, moralității, apărarea persoanei și avutului.
La nivelul instituției locale cu atribuții polițienești, în cazul orașului Târgu Mureș, menționăm Direcția de Poliție a orașului, sarcinile directorului de poliție erau, ca și în cazul agiei în Țara Românească și Moldova, de a menține siguranța orașului, păstrarea curățeniei, optima supraveghere a pieței orașului. Pentru rezolvarea afacerilor de natura competenței sale, directorului îi erau subordonați un adjunct și patru căpitani de cvartal sau de stradă. Directorul poliției își desfășura activitatea pe baza dispozițiilor primite din partea municipalității (Magistratul) orașului.
Căpitanii de cvartal aduceau la cunoștința cetățenilor dispozițiile publice emise de consiliul orașului. Țiganii orașului erau înștiințați separat, fiind convocați prin intermediul voievodului lor, la casa vămii orașului. Căpitanii efectuau cercetări, în cazul urmăririi sau căutării unor persoane.
Adjunctul de poliție îl sprijinea pe directorul poliției în conducerea anchetelor, investigațiilor sau interogatoriilor, pentru rezolvarea unor reclamații primite de la cetățeni. De asemenea, printre atribuții avea și colectarea sumelor rămase pe seama săracilor și a bolnavilor din spitalul orașului, din cutiile milei, aflate în incinta bisericilor, din colectele publice sau în urma organizării unor baluri de binefacere.
Pentru instituția poliției, la nivelul Transilvaniei, o modificare importantă s-a produs în anul 1853, când prin înaltul decret din 17 august s-a aprobat înființarea a trei direcțiuni de poliție cezaro-crăiești la Sibiu, Brașov și Cluj.
Instituţiile cu atribuții poliţieneşti, care au funcţionat pe teritoriul Transilvaniei până la Unirea din 1 decembrie 1918, au fost: la nivelul comitatelor (cu excepţia oraşelor), jandarmeria regală maghiară; în oraşele cu rang de municipalităţi şi municipii, poliţia orăşenească autonomă; în comunele mai mari, pe lângă jandarmerie, poliţia locală autonomă; la frontiere, poliţia de frontieră regală maghiară.
În ceea ce priveşte instituţionalizarea forţelor de ordine şi siguranţă publică, la nivelul oraşelor şi comunelor transilvănene, înainte de anul 1918, se poate stabili ca punct de referinţă anul 1871, când căpitanii oraşelor au devenit căpitani de poliţie, iar Legea XVIII/1871 a hotărât înfiinţarea poliţiilor locale. Paragraful 23 din lege menţionează că municipalităţile administrează, în funcţie de cerinţele locale, şi poliţia pieţelor, poliţia rurală, montană, a târgurilor şi poliţia edilitară. În municipalităţi, autoritatea publică este reprezentată de membrii consiliului orăşenesc, printre care se află primarul, căpitanul poliţiei etc. Situaţia poliţiei locale nu era însă clară, nici în anul 1886 situaţia nu era reglementată, deşi s-au emis două legi succesive, XXI şi XXII/1886, care au decretat, în final, numirea „pe viaţă” a căpitanilor de poliţie, fără a face vreo referire la restul personalului sau la alte funcţii.
În acest stadiu rudimentar a funcţionat aşa-numita „poliţie provincială”, subordonată din punct de vedere al specificului activităţii Ministerului de Interne Regal Maghiar, iar din punct de vedere administrativ, disciplinar şi al personalului (cu excepţia căpitanilor de poliţie), aflată în subordinea autorităţilor administraţiei locale.
Organizarea poliției în perioada interbelică
Îndată după unirea Transilvaniei cu România, Consiliul Dirigent decretează la 16 martie 1919, prin Decretul VIII, trecerea la stat a tuturor serviciilor poliţieneşti ale oraşelor din Transilvania, iar printr-o Ordonanța Resortului Afacerilor Interne nr. 3433 emisă la 22 aprilie, acelaşi an, stabileşte modul de organizare şi atribuţiile poliţiei de stat.
Dispoziția Consiliului Dirigent stabilea modul de organizare a Poliției. Astfel, în oraşele municipale şi în cele cu consilii orășenești funcţiona câte un căpitănat de poliţie, iar în oraşele sau comunele cu populaţie sub 10.000 locuitori câte un detaşament de poliţie. Poliţia de stat nu se supunea autorităţilor administrative, dar era datoare ca, la solicitarea acestora, să acorde ajutorul şi sprijinul prevăzut de dispoziţiile legale.
Ca organe de control au fost înființate Prefecturile de poliţie. Pe baza Regulamentului intern s-a încercat organizarea Poliției, pe model românesc, preluându-se și elemente din vechea organizare de dinainte de 1918.
Astfel, în primii ani actele emise de Poliția din Transilvania au continuat să fie scrise în limba maghiară, deși majoritatea polițiștilor de etnie maghiară au refuzat să intre în serviciul polițienesc nou creat sau nu au fost angajați, nefiind considerați loiali și capabili să îndeplinească cerințele noii administrații.
În anul 1921, prin articolul IV al decretului din 28 iunie, se recunoaşte că toate legile de poliţie din vechiul regat sunt de drept aplicabile în teritoriile nou unite din momentul unirii lor. Astfel, organizarea poliţienească a fost uniformizată pe întreg teritoriul ţării, folosindu-se drept model organizarea din vechiul regat, unde, potrivit legii pentru organizarea serviciului poliţienesc la oraşe, poliţia de oraşe era sub autoritatea directă a Ministerului de Interne şi era exercitată de ofiţeri şi agenţi de poliţie, sub conducerea prefecţilor de judeţe.
La nivelul țării erau organizate 4 subinspectorate Generale de Siguranță: la Chișinău, Cernăuți, Cluj și Constanța; 10 Prefecturi de Poliție; 81 de Poliții de Orașe; 21 Servicii Speciale de Siguranță; 47 Brigăzi Speciale de Siguranță; 6 Brigăzi Speciale de Siguranță; 26 Poliții de Porturi și 22 Poliții de Gări.
În Transilvania, ideea de modificare a organizării anterioare nu a fost primită cu mare entuziasm, astfel că într-un articol apărut în ziarul „Patria”, nr. 169 din 3 august 1921, se publică un memoriu privind unificarea poliției. Așadar, s-a solicitat ca la unificarea administrativă să se mențină organizarea anterioară, astfel ca Polițiile din Ardeal și celelalte provincii să fie considerate în caracterul lor cel mai evident - autorități administrative orășenești, care își au rapoartele lor stabilite prin dreptul administrativ vigent - cari atribuții, până la unificarea administrației, nu se poate schimba fără de a aduce tot organizmul administrativ în cea mai mare nesiguranță, în vederea atâtor conflicte pozitive și negative de competență.
De asemenea s-a scos în evidență că: Polițiile din Ardeal prin secțiile lor numite criminale sunt autorități de urmărire, cercetare etc. în conformitate cu dispozițiile codului și a procedurii penale ardelenești. Dacă unificarea s'ar face pur și simplu în cadrele neschimbate ale legei de organizare a poliției generale a Statului din vechiul Regat, până la unificarea codurilor și a procedurilor penale s'ar ivi pe cum vedem depe acum că se ivesc unde sunt procurori și jud. de instrucție din vechiul Regat mai multe neînțelegeri esențiale care uzează de drepturile pe care le au conform procedurilor p. a vechiului Regat la obiceiurile care nu se pot introduce fără a nu ne afunda în nesiguranța drepturilor.
Exista o temere și cu privire la încadrarea personalului și salarizarea personalului pe alte criterii: leafa bugetară, când în toată lumea cultă este acceptată pregătirea, studiile, abilitatea personală etc.
Cea mai dezvoltată organizare o avea poliţia oraşului Bucureşti care era organizată în organe interioare şi exterioare. La centru ca organe interioare era Serviciul siguranţei şi al poliţiei administrative, cu diferite servicii alăturate.
Aceste servicii aveau câte 6 birouri fiecare. Ca organe exterioare erau inspectoratele de poliţie, sergenţii de oraş, comisariatele şi oficiile speciale de poliţie. Capitala era împărţită din punct de vedere al execuţiei serviciului în circumscripţii cu denumirea de comisariate.
Comunele urbane erau împărţite în circumscripţii, cheltuielile pentru întreţinerea localurile poliţieneşti (încălzire, iluminat, mobilier, echipamentul sergenţilor de oraş) fiind în atribuţiile administraţiei locale comunale.
Așa cum reiese din adresa Ministerului de Interne, Direcțiunea Contabilității din 6 februarie 1921, în conformitate cu dispozițiile art. 67 din legea asupra organizării Poliției Generale (foto sus).
În „Legea pentru Unificarea Administrativă„ din 14 iunie 1925 sunt menționate atribuțiile primarului și prefecților, pretorilor în calitate de șefi ai poliției comunale, respectiv orășenești și de plasă.
Primarul exercita atribuțiile ce decurg din această calitate fie personal, fie prin agenți și ofițeri din poliția administrativă. În caz de urgență era obligat a lua măsurile necesitate de împrejurări, când ordinea publică și siguranța statului ar fi amenințată, raportând organelor în a căror competență și atribuțiuni intră în mod obișnuit aplicarea acestor măsuri.
În calitatea sa trebuia să verifice: Igiena și salubritatea locuințelor și determinarea condițiunilor pentru construcțiunea proprietăților particulare; Înlesnirea și siguranța circulațiunii pe străzi, șosele, cheiuri, piețe și alte locuri publice; Asigurarea mijloacelor de transport în interiorul comunei; Ferirea orașelor contra incendiilor, inundărilor, pentru prevenirea și combaterea boalelor epidemice sau contagioase, epizootiilor; Distrugerea și stârpirea animalelor vătămătoare; Modul transportării cadavrelor și menținerea bunei ordine și cuviințe în cimitire, fără osebire de cult și credințe; Inspectarea hotelelor și a pensiunilor și luarea măsurilor proprii pentru a asigura igiena și salubritatea lor; Asigurarea calității și greutății obiectelor care se vând cu cântarul și cu măsura; Privegherea localurilor și băuturilor; Controlul din punct de vedere sanitar al alimentelor și băuturilor; Supravegherea afișajului; Măsuri de stârpirea cerșetoriei; Poliția teatrelor și a tuturor spectacolelor de orice natură; Poliția industrială, siguranța comerțului; Măsuri de igienă socială.
Prin regulamente de poliție comunală se iau mai ales măsuri pentru: controlul vânzării alimentelor și altor articole de primă necesitate, putându-se prevedea pe lângă pedeapsă și confiscarea imediată a alimentelor și articolelor de primă necesitate; asigurarea și înlesnirea circulației pe străzi, șosele, piețe; asigurarea moralității, asigurarea mijloacelor de transport etc.
Prefectul era șeful poliției în județ. În această calitate aplica măsuri pentru prevenirea delictelor și menținerea ordinei și siguranței publice. El dădea ordine tuturor organelor polițienești și jandarmeriei, care erau obligate să le execute de îndată.
Avea posibilitatea să pună în mișcare forța publică la întâmplări de rebeliune, sedețiune, atrupamente tumultoase, împotrivire la executarea legilor sau ordonanțelor legale sau alte evenimente neprevăzute, care ar amenința ordinea publică, siguranța persoanelor și a proprietăților. În acest caz el informează pe ministrul de interne și de război. Ofițerii comandanți sunt ținuți însă a satisface de îndată cererea scrisă a prefectului, fără a mai aștepta alte aprobări.
Pretorul era șeful poliției din plasa sa. În această calitate, sub controlul prefectului, lua măsuri pentru prevenirea delictelor și de menținerea ordinii și siguranței publice. De asemenea, avea dreptul legal de a ordona organelor polițienești și jandarmeriei, care erau datoare a executa.
Ca și prefectul putea să pună în mișcare forța publică la întâmplări de rebeliune, sedețiune, atrupamente tumultoase, împotrivire la executarea legilor sau ordonanțelor legale sau alte evenimente neprevăzute, care ar amenința ordinea publică, siguranța persoanelor și a proprietăților. În acest caz el informează pe prefect.
Pretorul este ofițer al poliției judiciare. În această calitate el poate lucra, fie din inițiativa proprie, fie prin delegație.
Sub această formă a funcţionat poliţia până în anul 1929, când se elaborează legea pentru organizarea poliţiei. În evoluţia spre o instituţie eficientă, modernă şi europeană, anul 1929 a fost cel mai fast pentru poliţa română, în principal datorită necesităţii imperioase care a determinat adoptarea legii de organizare a poliţiei, considerată cea mai amplă şi mai bine ancorată în realităţile româneşti. Legiuitorul arăta situaţia în care se găsea poliţia şi carenţele acesteia, care ţineau de „lipsa de unitate, lipsa completă de organizare, abuz de numiri, pletoră de funcţionari şi lipsa completă de pregătire profesională”.
Această lege, pe lângă serviciile centrale prevede înfiinţarea Prefecturii Poliţiei Muncipiului Bucureşti, a inspectoratelor de poliţie regională a chestiunilor de poliţie în municipii şi oraşele asimilate, a poliţiilor din oraşele reşedinţe de judeţ şi a comisariatelor sau a detaşamentelor de poliţie şi oraşele reşedinţă, puncte de frontieră, posturi, gări, comune suburbane. Organele de poliţie potrivit acestei legi, continuau să funcţioneze în mediu urban, în mediul rural având competenţă jandarmeria. Inspectoratele erau în număr de şase în întreaga ţară: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara şi Craiova.
Inspectoratul de poliţie Cluj, ca de altfel şi celelalte cinci inspectorate, a luat fiinţă în baza amintitei legi pentru organizarea poliţiei generale a statului din iulie 1929, care stabileşte atât modul de organizare cât şi atribuţiile inspectoratelor.
Inspectoratele regionale de poliţie se împărţeau în trei servicii, care priveau poliţia administrativă, socială şi de moravuri. Exista în fiecare oraş reşedinţă de judeţ o singură poliţie de judeţ, corespunzătoare fiecărui judeţ. În municipiile capitală de judeţ exista câte o chestură, iar în celelalte oraşe capitale existau poliţii.
Chestura avea organizarea în organe centrale formate din trei birouri: biroul de poliţie administrativă, judiciară şi de poliţie de siguranţă şi organe exterioare: comisariatele de circumscripţii şi detaşamente de poliţie.
Așadar, o inovaţie fericită a legii a fost unificarea conducerii poliţieneşti judeţene în mâna conducerii centrale din capitala judeţului. Toate comunele urbane din judeţ şi, eventual, toate celelalte comune care dispun de poliţie sau detaşamente, au fost puse sub conducerea unitară a poliţiei din capitala judeţului. S-a reglementat, în mod fericit, colaborarea organelor poliţieneşti cu organele administraţiei comunale. Primarul putea cere intervenţia poliţiei administrative pentru executarea şi aplicarea regulamentelor şi ordonanţelor comunale.
În cadrul Inspectoratului Cluj funcţionau trei servicii: de poliţie administrativă, poliţie judiciară şi poliţie de siguranţă, conduse fiecare de câte un comisar şef, ajutat de personalul poliţienesc şi birocratic.
În sfera de activitate a inspectoratului de poliţie intra: îndrumarea şi controlul activităţii poliţieneşti din regiune, inspectarea diferitelor servicii din circumscripţii şi controlul aplicării legilor şi regulamentelor. A fost autoritatea de legătură între Direcţia generală a Poliţiei şi serviciile poliţieneşti din circumscripţiile lor.
Potrivit legii, poliţia administrativă era împărţită în poliţie socială, de moravuri, a circulaţiei şi poliţia de pază. Poliţa socială şi de moravuri reprezentau inovaţii în organizarea instituţiei.
Principiul colaborării organelor poliţiei generale cu organele speciale respective, prevăzute de diferitele legi speciale, vamale, fiscale, rezidă în urmărirea şi constatarea contravenţiilor şi delictelor speciale, prevăzute în diferite legi speciale, care se făcea fie de organele poliţiei generale, fie de organele speciale care sunt obligate să se adreseze întotdeauna organelor poliţiei generale, dacă astfel de instituţii existau în localitate. În cazul în care nu există ofiţer de poliţie, organul special avea dreptul să instrumenteze singur, având îndatorirea de a anunţa cel mai apropiat post de poliţie. Principiul stabilităţii se impunea ca urmare a abuzurilor care se făceau în cazul transferărilor, detaşărilor pe criterii politice, conform principiului inamovibilităţii. Şeful fiecărei formaţiuni teritoriale de poliţie având dreptul de a distribui personalul după nevoi.
Încadrarea personalului poliţienesc se făcea în funcţie de pregătirea profesională la care se adaugă: trecerea funcţionarilor fără studii sau pregătire specială în funcţii inferioare gradului lor, pensionarea din oficiu în funcţie de vârstă şi vechime în muncă, trecerea funcţionarilor găsiţi disponibili în cadrul de disponibilitate, destituirea celor care au făcut declaraţii false pentru a putea intra în serviciu. În presa de specialitate au existat lungi discuţii cu privire la dreptul titraţilor conform noii legi de a ocupa funcţiile superioare în poliţie, în defavoarea celor netitraţi, dar cu vechime în poliţie: „dar prin a spune, că locurile prime vor fi oferite titraţilor chiar acum, dar nu cu scurgerea vremei, şi că funcţionarilor cu drepturile câştigate, li se vor lăsa gradele şi salarul luându-li-se însă funcţiunea şi dându-li-se una inferioară, este o greşeală de neiertat”.
În 2 August 1929, prin „Legea pentru organizarea ministerelor”, Ministerul de Interne a devenit unul dintre cele 10 Ministere constituite legal.
După 1930, şi ca urmare a crizei economice şi datorită carenţelor regimului democratic, s-a creat treptat în opinia publică o reacţie negativă faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forţelor de extremă dreaptă, în acelaşi timp intensificându-se manevrele regelui Carol al II-lea care vizau instaurarea unui regim autoritar. Partidele politice au început să fie privite ca nişte „coterii politice”, adică grupuri de interese care luptă între ele pentru cât mai multe avantaje materiale obţinute de partizanii proprii.
S-au impus măsuri de consolidare a Ministerului de Interne, pentru creşterea rolului atribuţiilor organelor poliţieneşti, pentru dotarea lor tehnică cu mijloace tehnice moderne şi ridicarea profesionalismului. Astfel, prin Decretul din 7 ianuarie, ratificat prin Legea din 26 ianuarie 1937, au fost stabilite mai precis atribuţiile Ministerului de Interne si a organelor din subordine.
Prin această lege s-a sporit autoritatea organelor administraţiei locale dar şi centrale. Prefectul putea da ordine tuturor organelor poliţieneşti şi jandarmeriei, care erau obligate să le execute de îndată, punându-se astfel la „îndemâna prefecţilor de judeţ o armă foarte periculoasă, pe care ei o vor folosi ca şi întrecut, cu multă energie, dar şi cu multă patimă contra adversarilor politici”.
Se acorda calitatea de ofiţeri ai poliţiei judiciare şi pretorilor şi notarilor comunali, trecându-se „peste orice principii de drept public”.
Organizare administrativ teritorială a ţării, decretată în 14 august 1938, a introdus ca nouă unitate administrativă ținutul, care grupa mai multe județe, după modelul german din epocă (restructurarea administrativă a landurilor în gau-uri), devin o suprastructură între judeţ şi stat.
În subordinea Inspectoratului de Poliție al Ținutului Mureș-Alba Iulia, cu sediul la Alba Iulia, s-a aflat Inspectoratul 8 Regional de Poliție Mureș, care avea în componență: Poliția Orașului Târgu Mureș, Poliția Orașului Sighișoara, Poliția Orașului Turda, Comisariatul de Poliție Mediaș, Comisariatul de Poliție Reghin.
Prin Decretul-lege pentru înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale la 18 decembrie (oficial din 16 decembrie) 1938, art. 27 din Regulamentul legii prevede ca orice membru al acestei organizaţii, care ocupă o funcţie publică, este obligat a purta uniforma prevăzută de regulamentul uniformelor, astfel toţi funcţionarii poliţieneşti, erau membrii Frontului Renaşterii Naţionale şi le era impus să poarte uniforma Frontului. Cum ar fi, inspectorului Inspectoratului Regional al Ţinutului Someş, inspectorului corpului de gardieni publici şi subinspectorii, de asemenea, funcţionarii şi funcţionarele din birou, de orice grad.
Pe linia măsurilor impuse de regimul regelui Carol al II-lea, la nivelul oraşelor prin înaltul Decret Regal nr. 2252 publicat în M. O. nr. 138/1938, referitor la trecerea poliţiilor urbane sub conducerea Comandanţilor Legiunilor de Jandarmi, se impune ca toate serviciile, acelei poliţii, cu toate comisariatele şi detaşamentele pendinte de această unitate poliţienească trec imediat sub autoritatea Comandantului Legiunii de Jandarmi din oraş. În această calitate Comandantul Legiunii de Jandarmi va da îndrumări şi va controla întreaga activitate poliţienească, dând în conformitatea Statutului funcţionarilor publici şi prima notă calificativă.
„De asemenea va face Direcţiunei Generale a Poliţiei propuneri pentru aplicarea sancţiunilor funcţionarilor aflaţi în vină. Aceste sancţiuni se vor aplica şi după propunerile inspectorului de poliţie al regiunei respective.”
Comandantul Legiunei de Jandarmi primea direct instrucţiuni de la Direcţiunea Generală a Poliţiei, luând măsuri de imediată executare şi raportare rămânând personal răspunzător.
Corespondenţa care se referă la poliţia urbană se rezolvă de către comandanţii legiunilor de jandarmi direct cu Direcţia Generală de poliţie comunicând spre ştiinţă şi Inspectoratele Regionale de poliţie. Comandantul Legiunei de Jandarmi rămânea subordonat numai organelor ierarhice ale jandarmeriei.
Personalul poliţiilor urbane din oraşele reşedinţă şi cele nereşedinţe vor lucra, sub îndrumarea şi controlul ofiţerilor de jandarmi comandant de legiune, care răspunde de executarea poliţiei generale pe întreg cuprinsul judeţului.
Inspectorii regionali de poliţie aveau dreptul de a inspecta organele de poliţie de pe teritoriul urban, controlând felul cum aceste elemente îşi îndeplinesc îndatoririle ce le incumbă. În acest scop Inspectorii regionali de poliţie vor ţine controlul cu comandanţii formaţiunilor de jandarmi ce conduc poliţia în judeţ.
Administraţia poliţiilor urbane continua să se facă după legile în vigoare, prin chestori şi şefii de poliţie , dreptul de a controla şi această activitate, în afară de organele normale de poliţie, urma să îl aibă, ca o primă treaptă de control, Comandanţii de Legiuni de Jandarmi.
Comisariatul de poliţie avea în componenţă următoarele birouri: judiciar, condus de comisar ajutor, biroul MONT, condus de comisarul ajutor, biroul populaţiei, primăria repartiza un funcţionar pentru acest birou, biroul de siguranţă, condus personal de şeful comisariatului, şi paza oraşului realizată de gardienii publici.
O nouă etapă în organizarea poliţiei va interveni în anul 1938, când la 3 octombrie 1939 este înfiinţat Ministerul Ordinii Publice, având în atribuţiile sale conducerea Poliţiei generale a statului şi jandarmeriei, fiind o creaţie „dictatorială”, la scurt timp fiind desfiinţat (23 decembrie). Prin această lege considerată „o aberaţie legislativă”, se dădea dreptul Comandantului legiunii de jandarmi de „executare a poliţiei generale pe întreg cuprinsul judeţului”, autorii ei urmărind prin această lege realizarea unei coeziuni între poliţia urbană şi cea rurală, pentru ca supravegherea şi toate măsurile poliţieneşti să fie omogene. La scurt timp (martie 1939), legea este abrogată, poliţia revenind sub autoritatea Ministerului de Interne.
Variaţie aduc noile probleme apărute în ţară o dată cu precipitarea situaţiei în Europa şi declanşarea războiului. Din acest moment, în documentele din celelalte categorii de acte ale Inspectoratului de Poliţie apar probleme noi ca: refugiaţii polonezi – intrarea în lagăre şi urmărirea celor refugiaţi – intrarea şi ieşirea din ţară a supuşilor germani, revizuirea cetăţeniei evreilor, concentrările, organizarea măsurilor de ordine şi siguranţa de război.
Evenimentele ce au avut loc în ţara noastră în toamna anului 1940, anume ruperea părţii de nord din teritoriul Transilvaniei şi „cedarea” lui Ungariei, precum şi stabilirea în ţară a trupelor germane, au determinat ivirea unor situaţii deosebite, care se reflectă în numeroase documente din acea perioadă ale Inspectoratului de poliţie. Dintre acestea pot fi amintite cele ce se referă la cetăţenii trecuţi în România şi, din România, în Ungaria, la situaţia străinilor aflaţi în ţara noastră, mai cu seamă germani: revizuirea supuşilor străini, mutaţii ivite în situaţia străinilor.
Instituțiile au fost nevoite să se refugieze din teritoriile cedate astfel că Poliția Orașului Târgu Mureș, Detașamentul de Gardieni Publici și Comisariatul de Poliție Reghin, la Diciosânmărtin, județul Târnava Mică.
Din Instrucțiunile primite în legătură cu evacuarea reiese că organele de ordine trebuiau să rămână la datorie până în ultimul moment. S-a retras toată averea Jandarmeriei și polițiilor, armamentul, muniția și aparatele posturilor de pândă ale gărzilor și premilitarilor, armamentul adunat de la populația civilă, materialele antiaeriene. Conform ordinului arhiva secretă, dacă nu putea fi evacuată trebuia arsă pe baza unui proces verbal. Localurile și cazărmile trebuiau predate Primăriilor locale pe baza unor acte.
După revenirea din refugiu și schimbarea orânduirii sociale și Poliția a suferit modificări însemnate.
A crescut importanța Serviciului de Siguranță care s-a ocupat de urmărirea persoanelor urmărite politic, motivul lipsei interesului pentru lichidarea bandelor de fugari politici era unul ce făcea un polițist necorespunzător pentru funcție.
În anul 1948, Biroul de Siguranță raporta despre persoanele reținute de Serviciu, majoritatea fiind simpatizanți ai partidelor istorice, legionari sau lansatori de zvonuri ce s-au dovedit ulterior evenimente adevărate, cum ar fi debutul colectivizării, desființarea bisericii greco-catolice etc.
În aul 1949, la 23 ianuarie, Poliţia din vremea Regelui s-a transformat în Miliţia Poporului. Profesioniștii din structură au fost înlocuiți cu oameni fără pregătire, aleși cu mare grijă de partid. În plus, în subordinea Ministerului de Interne a funcționat zeci de ani, Departamentul Securității Statului (DSS), temuta Securitate, înființată în 1948. „Miliția funcționa ca o anexă a Securității”. În 1945, Poliția Judiciară a fost trecută în subordinea Securității. Era pe atunci așa numită „Brigada mobilă”.
Miliția în perioada comunistă
Puterea Miliției a crescut odată cu trecerea anilor, în noiembrie 1969, prin „Legea 21 din 18 noiembrie 1969 privind organizarea și funcționarea miliției” se stabilea că are sarcina de a contribui la apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului, a muncii sale pașnice de construcție socialistă, a avutului obștesc și celui personal, a vieții, libertății si demnității persoanelor, a ordinii de drept statornicite în România.
Miliția a avut următoarea structură organizatorică:
a) Inspectoratul general al miliției;
b) Inspectoratul miliției municipiului Bucureșți;
c) inspectorate ale miliției județene;
d) sectoare ale miliției municipiului Bucureșți;
e) servicii, secții sau birouri ale milițiilor municipale si orășenești;
f) posturi de miliție comunale;
g) organe ale miliției în stațiile feroviare, porturi, aerogări, pe șantiere de construcții și alte locuri impuse de nevoile muncii.
Legea preciza că se pot organiza de către organele miliției grupe de sprijin formate din cetățeni, care în mod voluntare se oferă să sprijine miliția pentru menținerea ordinii publice, precum și pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor și contravențiilor.
În 1970 apărea decretul nr. 153 care își propunea să combată „parazitismul social”. Legea îi sancţiona cu închisoare sau cu amendă contravențională pe cei care refuză să se încadreze într-o activitate utilă, duc o viaţă parazitară, tulbură ordinea şi liniştea publică, încalcă cele mai elementare norme de convieţuire socială, provocând indignarea cetăţenilor. Explicația neoficială a acestei legi era că Partidul vedea în tineri un potențial factor perturbator, iar aceasta lege viza tocmai urmărirea și pedepsirea celor care nu se încadrau în normele socialiste. În virtutea acestui decret, dacă o persoană era prinsă ziua că se plimbă (la o oră la care ar fi trebuit să fie la școală sau la serviciu), putea fi acuzată că „exprimă o concepție de viaţă parazitară sau anarhică, contrară regulilor elementare de bună-cuviinţă, străină principiilor de convieţuire socialistă.” Contravenienții riscau închisoare de la o lună la șase luni, sau amendă de la 1 000 la 5 000 de lei.
Legea nr. 25 din 1976 a dus mai departe măsurile de combatere a așa-numitei “vieți parazitare”. Ea stipula că dacă o persoană aptă de muncă refuza un serviciu, urma să fie obligat, prin hotărâre judecătorească, „să presteze muncă pe timp de un an, pe șantiere de construcții, în unități agricole, forestiere și în alte unități economice”. De respectarea acestor hotărâri judecătorești urmau să se ocupe tot organele de Miliție. O nouă lege, un nou prilej de abuzuri.
Din nefericire, toate prevederile legislative au fost aplicate de Miliție, chiar dacă unele dintre ele erau absurde.
Prin Legea nr. 40 din 18 decembrie 1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, se reînfiinţează Poliţia ale cărei competenţe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.
În conformitate cu legislația, Poliția Română este principala instituție pentru aplicare a legii din România - instituție specializată a statului care exercită atribuții privind prevenirea, descoperirea și cercetarea în condițiile legii a tuturor infracțiunilor.
În anul 2002 a avut loc demilitarizarea Poliției, dorindu-se schimbarea paradigmei, transformarea într-o instituție ce se poate adapta și transforma odată cu societatea.
Aceste rânduri desprinse din memoria arhivelor sunt dedicate ZILEI POLIŢIEI ROMÂNE, moment de reflecții si reculegere în fața trecutului istoric al instituției, fără îndoială un trecut tumultos și rareori dramatic în încercările istoriei.
Surse de arhivă:
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Direcția Generală a Poliției, dosar 56/1920; 31/ 1938; 86/1939;
Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale, fond Chestura Poliției Târgu Mureș, dosare: 1 - 9.
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Inspectoratul de Poliție Cluj, dosarele 17/1937, 34/1938, 65/1947-1948, 125/1940, 159/1940, 289/1941, 27/1941.
Bibliografie:
Ardelean, Livia, Câteva date despre istoria Poliției din Ardeal înainte de 1918, în „Revista Ordinea publică în Europa între tradiție și contemporaneitate”, Cluj-Napoca, ediția VI 2015, ed. Școala de Poliție Septimiu Mureșan, pp. 60-68.
Ardelean, Livia, Câteva date despre istoria Poliției clujene după 1918, în „Revista Ordinea publică în Europa între tradiție și contemporaneitate”, Cluj-Napoca, ediția III 2017, ed. Școala de Poliție Septimiu Mureșan, pp. 9-25.
Modovan , Peter, Instituții cu specific polițienesc în Târgu Mureș la mijlocul sec. XIX. Direcția de poliție a orașului (politiae director) șicăpitănia orășenească C.C. ( K.K. Stadthauptmannschaft) - repere.
Negulescu, Paul; Alexianu, George, Regulamente Organice ale Valahiei și Moldovei, vol. I, ed. Întreprinderile „Eminescu” S.A., București, 1944, 396 p.
Hamangiu, Codul General al României, vol VIII, vol. XI-XVII, XVII, Bucureşti. Hamangiu,
Chestura de poliţie Deva, în „Îndrumător în Arhivele Statului judeţului Hunedoara”, Bucureşti, 1972
Monitorul Oficial, nr. 68 din anul 1921.
Monitorul Oficial, nr. 19 din 23 ianuarie 1949.
Buletinul Oficial, nr. 132 din 18 noiembrie 1969
Webografie:
Radu, Aurel, Din Istoria Politiei Romane (1919-1940) - Licența, Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, coord. științific: prof. univ. dr. Nicolae Isar, București, 2005
https://www.scribd.com/doc/91269/Din-istoria-politiei-romane-1919-1940-Licenta
Şinca, Florin – Din istoria Poliţiei Române, Capitolul I ,,Îmi voi împleti biciul în piele de rumân’’ 2.1 Să vorbim despre agie.
https://pdfcoffee.com/istoria-politiei-romane-cap-2-pdf-free.html
Tarhon, Roxana, Poliția de azi vs. Miliția de ieri | Cum arătau și cine erau cei care asigurau ordinea în societatea comunistă, 28 aprilie 2020,
http://stiri.tvr.ro/poli-ia-de-azi-vs-mili-ia-de-ieri-cum-aratau-i-cine-erau-cei-care-asigurau-ordinea-in-societatea-comunista_860619.html#view
Scurtă istorie a Poliţiei Române
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/06/12/scurta-istorie-a-politiei-romane/
AUTOR: Doctor CĂRĂBINEANU MIRELA
